Baietii lu' Nea Jiji

Zambaccian vs Ceptura

La Placinte - Inainteeeeee !

Gândindu-te la oamenii politici, dar mai ales la parlamentari, ai putea crede fără temei că aceştia sunt preocupaţi de soarta ţării, că greu îi ia somnul, fiind îngrijoraţi de cum să fie administrată România. Realitatea este cu mult mai crudă. Indiferent de apartenenţa politică, reprezentanţii poporului se îngrijesc înainte de toate de asigurarea bunăstării proprii. Majorarea pensiilor cuvenite parlamentarilor este cel puţin o măsură lipsită de tact, dacă nu lipsă crasă de respect faţă de poporul român. Modificarea pensiilor, făcută pe sub mână, în plenul Birourilor Permanente, fără a fi dezbătută în şedinţă publică te face să îţi crească şi mai mult lehamitea.


Miserupismul din societatea civilă a fost repede asimilat de clasa politică şi ridicat la rang de virtute de către senatori şi deputaţi. Nu au fost puţine cazurile în care aleşii se plângeau că ziariştii îi arată cu degetul. Aveau dreptate! Ce nu spuneau niciodată era de ce se ajungea în situaţia asta. Pentru că de fiecare dată, atunci când interesele personale o cer, parlamentarii noştri se aliniază umăr la umăr, nu mai ţin cont nici de doctrinele diferite ale partidelor, nici de ideologii, nici de programe de guvernare şi îşi votează privilegiile.


Când guvernele lumii fierb şi încearcă să evite impactul recesiunii economice, ai noştri, ca brazii, au alte priorităţi. Nu spune nimeni să nu trăiască mai bine. Cu burta goală este greu să ai grijă de soarta naţiunii. Nu îşi doreşte nimeni să trăiască la nivelul parlamentarului român, ceea ce vor românii se numeşte viaţă. Ei vor să simtă că trăiesc şi că oamenii pe care îi plătesc uncesc pentru ei. Dar, cel mai important lucru, este ca poporul să doarmă liniştit cu capul pe pernă, fără să-i fie teamă că administratorii ţării iau decizii populare care, mai târziu, se vor întoarce ca un bumerang împotriva lui.


Impresia pe care o lasă parlamentarii în astfel de situaţii este că nu le pasă şi că tot ceea ce contează este numai, dar numai, interesul lor, dorinţa de a fi realeşi, de a-şi asigura o sursă suplimentară de venit. Cam ce caracter puternic ar trebui să ai să poţi veni în faţa oamenilor şi să-i priveşti în ochi după toate astea!? Probabil că unul de parlamentar!

Dan Terteci

Floriiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin Calinescuuuu !!!

“Nu mă interesează nici maşina, nici salariul, nici pensia suplimentară, nici secretara. Nu mi se pare corect ca un parlamentar să ceară în plus la pensie decât un strungar, un profesor, sau orice alt om normal. Pentru că suntem în casa Brătienilor, care au fost un model în acest sens, vă spun că în politică trebuie să mergi atunci când ai bani de cheltuit, nu atunci când ai bani de făcut”

Arogantii si Prostanacii

S-a văzut în parcarea Romexpo unde liderii celor mulţi şi săraci şi-au etalat limuzinele mari şi luxoase. S-a văzut în rictusul însetat de putere şi bogăţie al lui Adrian Năstase; în euforia grăbită cu care Mircea Geoană interpreta partitura promisiunilor electorale; în aroganţa tăioasă al lui Miron Mitrea; în ironiile înfumurate aruncate de Victor Ponta; în grimasa atotdispreţuitoare a lui Liviu Dragnea, un dumnezeu local ridicat de reforma lui Geoană la rangul de lider naţional: în mugetul de prădători vorace al baronilor locali; în ultimul rând în zâmbetul pervers al lui Ion Iliescu care transmitea o comandă simplă: Mircea, fă-te că eşti premier…

Patru ani cât a stat în opoziţie, timpul a trecut degeaba pentru PSD. A rămas acelaşi partid nereformat în care bătrânii saurieni fac legea, iar tinerii sunt vitrina trimisă la TV. În PSD se predică Marx şi Lenin sau, mai nou, a treia cale a lui Giddens, dar protejaţii lui Iliescu se închină la vile, se roagă la zeul Merţan şi fac mătănii numărându-şi mental multi-milioanele. Am văzut la Romexpo un miting de flămânzi avizi îmbătaţi de aburii puterii. Se băteau în piept că mor de grija săracilor. Mârăiau zgomotos spre „ciolanul“ controlat de patru ani de „puterea de dreapta“.


Pe mulţi, procurorii îi caută pe la vile, iar ei stăteau cocoţaţi pe o scenă, rosteau nume de candidaţi, proclamau sfârşitul unor doctrine, agitau lopeţi în aer. Unii închideau ochii şi se vedeau deputaţi sau senatori. Alţii întindeau mâinile pipăind imaginar fotoliile, birourile şi secretarele de miniştri. Parfumul bugetului de stat îi ameţise pe toţi. Opoziţia a fost grea, vorba lui Adrian Năstase, iar până la girofarurile puterii nu mai e decât un pas. Nada electorală a pensiilor şi salariilor a fost lansată. Cei puţini şi bogaţi nu trebuie decât să aştepte liniştiţi ca toţi cei mulţi şi sărăci să vină să-i voteze şi să le refacă accesul la comisioane şi să-i repună în circuitul valizelor din politică. Ca întotdeauna, demagogul de serviciu al partidului, Ion Iliescu, performa cu virtuozitate aceeaşi placă învechită a „guvernării cu modestie şi decenţă, nu cu înfumurare şi pretenţii“.


Dar cine-l mai asculta? Când Iliescu şi-a ţinut discursul, sala era aproape goală. Pesediştii nu mai aveau nevoie de sfaturile lui pentru că se vedeau deja în scaunele puterii. Doar câţiva nostalgici, fanatici ai populismului pur, s-au înghesuit lângă scenă pentru a-i sorbi vorbele goale. Spre deosebire de alte dăţi, când discusurile lui Iliescu îi priponeau în scaune dornici să se împărtăşească din arta celui sărac şi cinstit, acum nu au mai interesat pe nimeni lozinci ruginite precum aceea că „PSD nu trebuie să fie un partid al demagogilor, al celor interesaţi doar de putere, avere, îmbogăţire personală“. La fel de nepotrivită ca şi discursul lui Iliescu a fost aria interpretată de Costel Busuioc. Nu el ar fi trebuit să cânte. Ci Adi Minune şi Guţă care, cu hiturile lor nemuritoare „Să moară duşmanii mei“ şi „Milion cu milion fac mai multe milioane“, s-ar fi potrivit mai bine cu valorile, aspiraţiile şi obiectivele baronilor locali şi naţionali ai PSD care stau să revină la guvernare.

D-ale lui Felix

Dan Voiculescu a facut sau nu politie politica ?

Intr-o nota adresata in 1974 conducerii ICE Vitrocim, unde era angajat ca economist, Dan Voiculescu a explicat imprejurarile in care a aflat de fuga verisoarei sale Paraschiva Silaghi (paginile 148–149). Dan Voiculescu a descris, intr-o declaratie data in 1980, Securitatii mai multe intalniri pe care le-a avut cu cetateni straini pe parcursul a zece ani, declaratie in care aminteste de rapoartele date Securitatii dupa fiecare intalnire (paginile 161–163).

Sursa “Felix” a informat in 1982 Securitatea (pe maiorul Marin Nicola) despre o presupusa infractiune economica a unui director adjunct al Vitrocim, Gheorghe Rugescu, fapt pantru care acesta a fost urmarit informativ. Din verificarile CNSAS a rezultat ca Rugescu nu a fost urmarit penal, deci informatiile furnizate de Dan Voiculescu nu au fost confirmate (paginile 119-121).

Nota informativa a unei alte surse, Angel, catre maiorul Nicola descrie o ipotetica favorizare a unor parteneri de afaceri straini de catre acelasi director Rugescu. Ofiterul de Securitate noteaza ca informatiile furnizate de Angel trebuie verificate si din sursa “Felix” (paginile 122-127).

O nota de serviciu a unui ofiter de Securitate consemneaza ca “din discutiile purtate cu lt. Maj. Tomescu Sergiu de la Directia a III-a a rezultat ca Voiculescu Dan este informatorul sau” (pagina 147).

Un raport intocmit de maiorul Constantin Smarandache despre Dan Voiculescu consemneaza ca acesta “este folosit in munca informativa de catre col. Alexandru din Directia IV” (pagina 150).
Felix da, in 1977, o nota informativa in care propune recrutarea ca informator a unui cetatean austriac, Leo Gottfried. Dan Voiculescu ii retine acestuia “preocuparea de defaimare a politicii noastre” si semnaleaza tendinta lui Gottfried “de a atrage spiritual si material anumiti cetateni romani la fuga din tara” (pagina 160).

Ofiterii Gheorghe Florea si Sergiu Tomescu au intocmit, in iunie 1973, un referat care propunea recrutarea lui Dan Voiculescu pentru supravegherea operativa a obiectivelor “Vera” si “Goran”. O jumatate de an mai tarziu, Securitatea a mentionat, la finalul documentului, ca “intrucat la data de 15 ian. 1974 “Felix” a fost primit in PCR, iar in momentul de fata nu avem o obiectiv concret pe langa care sa fie folosit propunem intreruperea legaturii si clasarea dosarului personal”, deci un soi de intrare “in adormire” (paginile 20-21).

Dan Voiculescu, confruntat cu aceste probe, a sustinut in fata membrilor CNSAS ca nu vede nici o problema in colaborarea sa cu Securitatea. Cand a fost intrebat de nota data despre Leo Gottfried a raspuns: “Nu am voie sa am voie sa am opinii politice? Cu atat mai mult cu cat aveam curaj sa am opinii politice. Se dorea sa fie atrasi romanii sa fuga din tara. Nici acum nu sunt de acord ca romanii sa fuga din tara”, a spus Voiculescu (pagina 185).

Mircea Dinescu a insistat pe ideea incalcarii drepturilor omului prin acea nota informativa: “Ideea era ca Securitatea, urmarindu-l pe el (Gottfried – n. red.), putea sa dea de urma unor romani care voiau sa fuga in strainatate si o pateau”. Dan Voiculescu a replicat: “Aia e treaba lor”. (pagina 186)

In declaratia data la CNSAS de Paraschiva Silaghi, verisoara lui Dan Voiculescu, aceasta precizeaza ca doar ea si sotul ei stiau de intentia de a fugi din Romania, deci Voiculescu nu ar fi avut cum sa informeze Securitatea despre intentia lor (pagina 281).

Declaratia data in 2007 de cetateanul german Gert Lichblau, in care spune ca “domnul dr. Voiculescu a fost o persoana de o specialitate deosebit de buna, iar in cadrul colaborarii a fost in permanenta corect si agreabil. Inca de la inceputul anului 1967 mi-a fost clar ca regimul comunist era foarte greoi si ca politia secreta, securitatea spiona si supraveghea orice fel de strain in Romania. Deoarece am fost molestat de mai multe ori de Securitate si abordat si la hotel, am inteles imediat ca regimul de atunci nu dorea contacte particulare cu oamenii si nici cu cultura tarii” (pagina 287).